Pulmonaria officinalis
Boraginaceae
Cunoscută și ca: plămânărică de pădure
Pulmonaria officinalis, cunoscută și ca plămânărică sau plămânărică de pădure, este o perenă de umbră, ușor de crescut, care înflorește din martie. Frunzele pătate cu argintiu rămân decorative mult timp, iar planta acoperă încet solul de sub arbori și arbuști.
- Lumină
- Semiumbră, Umbră
- Udare
- Moderate
- Umiditate
- Moderată
- Temperatură
- 8–22 °C, min. -34 °C
- Dificultate
- Ușor de cultivat
- Înălțime
- 15–30 cm
Îngrijire pe parcursul anului
Calendar pentru climatul Continental.
Cum arată Pulmonaria officinalis
Este o plantă erbacee perenă, semiveșnic verde, cu port de tufă rotunjită. De obicei atinge 15–30 cm în înălțime și se întinde pe 30–60 cm. Crește lent și formează tufe compacte, care se extind treptat prin rizomi subțiri.
Frunzele bazale sunt păroase, aspre, în formă de inimă sau ovale, de până la aproximativ 12 cm, verzi cu pete albe sau verde-pal. Primăvara, între martie și mai, apar ciorchini de flori în formă de pâlnie. Se deschid roz, apoi devin roz-violet și, pe măsură ce îmbătrânesc, albastre, așa că aceeași tufă are mai multe culori deodată. Florile nu sunt parfumate.
În natură crește în Europa, din Țările de Jos, Danemarca și sudul Suediei până în Balcani, nordul Italiei centrale și centrul Rusiei, în pădurile de foioase și de fag. Nu este considerată invazivă.
Cultivare și îngrijire
Locul potrivit
Preferă umbra parțială sau umbra deplină. Soarele puternic arde frunzele, deci alege o zonă de sub copaci, de lângă un gard sau de pe partea umbrită a casei.
Se potrivește ca acoperitoare de sol, într-o grădină de stâncărie sau într-un ghiveci mare. Este o plantă care nu prezintă interes pentru cerbi și iepuri, iar albinele, bondarii și fluturii o vizitează.
Udarea
Are nevoie de sol uniform umed. Rezistă slab la secetă, dar nici apa stagnantă nu îi priește. Udă mai des în iunie, iulie și august, când solul se usucă repede, și verifică umezeala înainte de fiecare udare.
Solul și replantarea
Cel mai bine crește într-un sol bogat în humus, umed, dar bine drenat, cu reacție neutră până la calcaroasă (pH aproximativ 6–8). Se adaptează la soluri lutoase. Dacă o ții în ghivece, replantarea se face în septembrie.
Fertilizarea
Perioada indicată pentru fertilizare este martie–aprilie, când planta începe vegetația și înflorește. Într-un sol bogat în humus nu are nevoie de mai mult.
Plantarea
Poți planta în martie–aprilie sau în septembrie–octombrie. Alege un loc umbros, cu sol bogat în humus, și menține-l umed. Planta se potrivește și la ghiveci, cu condiția să nu sufere de uscăciune.
Tăierea
Luna iunie este momentul pentru tăiere. Frunzele atacate de făinare se taie și se îndepărtează oricând apar.
Iarna
Este rezistentă la îngheț și nu are nevoie de protecție. Poate rezista până la aproximativ -34 °C, mult sub minimele obișnuite de iarnă de la noi. Perioada de repaus este decembrie–februarie.
Înmulțirea
Cea mai simplă metodă este împărțirea tufei, în septembrie–octombrie. Semințele se coc în mai–iunie, iar semănatul se face în iunie–iulie. Semințele mici sunt răspândite în natură de furnici.
Probleme frecvente
Frunzele arse sau uscate la margini înseamnă de obicei sol prea uscat sau prea mult soare. Mută planta la umbră și menține solul umed.
Dacă rădăcinile putrezesc, solul rămâne prea ud: îmbunătățește drenajul. Un strat pudrat alb pe frunze indică făinare. Udă la bază, asigură aerisire între plante și taie frunzele afectate.
Dintre dăunători, melcii sunt cei care pot apărea.
Utilizări
Frunzele sunt comestibile, dar fade, și pot fi adăugate în salate. Se recoltează în aprilie–mai. Planta este folosită în mod tradițional pentru tuse și afecțiuni ale pieptului, încă din Evul Mediu, pe baza doctrinei semnăturilor.





































































































