Barba caprei
Aruncus dioicus · Rosaceae
Cunoscută și ca: aruncus
Barba caprei (Aruncus dioicus, numită și aruncus) este o perenă impunătoare, care formează în câțiva ani o tufă de arbust, cu panicule pufoase crem-albe la începutul verii. Este ușor de crescut, rezistă la ger și se simte cel mai bine într-un colț semiumbrit, cu sol mereu reavăn.
- Lumină
- Semiumbră, Soare până la semiumbră
- Udare
- Moderate
- Umiditate
- Moderată
- Temperatură
- 10–24 °C, min. -35 °C
- Dificultate
- Ușor de cultivat
- Înălțime
- 1,2–1,8 m
Îngrijire pe parcursul anului
Calendar pentru climatul Continental.
Cum arată barba caprei
Barba caprei este o plantă perenă ierboasă din familia Rosaceae, cu rizomi groși care formează încet tufe tot mai late. Are port erect, des, și ajunge la 120–180 cm înălțime și 90–180 cm lățime. Crește moderat și are nevoie de 2–3 sezoane ca să se maturizeze.
Frunzele sunt verde închis, mari, de două ori penat compuse, lungi de 60–90 cm. Foliolele sunt lanceolate, dublu dințate, de 5–10 cm. Planta este dioică: florile mici, alb-crem, stau în panicule pufoase asemănătoare cu cele de astilbe, lungi de 30–60 cm, și apar de la sfârșitul primăverii până la începutul verii (în calendarul pieței, mai–iulie). Exemplarele masculine înfloresc mai spectaculos. Pe cele femele se formează foliculi mici, maronii, cu 2–4 semințe, care se coc din iunie până în septembrie.
În natură crește în păduri umede și fertile și pe versanți montani, adesea la altitudine mai mare.
Cultivare și îngrijire
Locul potrivit
Cel mai bine crește la semiumbră, ferită de soarele fierbinte de după-amiază. Suportă și soarele plin, dar numai dacă solul rămâne constant umed.
Îi trebuie loc: tufa devine mare și nu îi priește să fie mutată des. Se potrivește la marginea unui boschet, lângă un luminiș sau în apropierea unui iaz ori a unei zone umede din grădină.
Udarea
Solul trebuie ținut uniform umed și nu trebuie lăsat să se usuce. Toleranța la secetă este scăzută. În lunile iunie, iulie și august planta are nevoie de mai multă apă. Un strat de mulci ajută la păstrarea umidității, mai ales în zonele calde.
Marginile frunzelor care se brunifică și par arse indică de obicei sol uscat sau prea mult soare după-amiaza. Remediul este mulciul, udarea regulată și umbra pentru orele de după-amiază.
Solul
Preferă un sol fertil, bogat în humus, de tip lutos, care reține apa, dar se drenează bine. Intervalul de pH este de aproximativ 5,5–7,5.
Fertilizarea
Fertilizarea se face la începutul sezonului, în martie–aprilie, când planta pornește în vegetație.
Tăierea
După înflorire tufa se taie, ceea ce favorizează o creștere mai deasă; în calendarul pieței, acest lucru se face în iulie–august. Tulpinile uscate se îndepărtează spre sfârșitul iernii.
Plantarea
Se poate planta primăvara, în aprilie–mai, sau toamna, în septembrie. Distanța dintre plante este de 60–90 cm (cam 75 cm), iar tufa trebuie lăsată să se extindă, pentru că devine mare.
Iarna
Barba caprei este complet rezistentă la ger. Poate supraviețui până la aproximativ -35 °C, iar iernile obișnuite de aici, cu minime în jur de -20 °C, nu îi fac probleme. Frunzișul se usucă toamna, iar primăvara planta pornește din nou din rizomi. Lunile de repaus sunt noiembrie–februarie.
Înmulțirea
Se înmulțește prin diviziunea tufei, în martie–aprilie, sau din semințe. Semințele se pot semăna în casă în februarie–martie sau direct afară în aprilie–mai. Fiind o plantă dioică, din semințe pot rezulta atât exemplare masculine, cât și femele.
Probleme frecvente
Printre dăunători apar viespile-de-ferăstrău. Larvele lor rod găuri în frunze; ele se pot culege de mână sau se poate interveni devreme în sezon. Printre boli se numără pătarea frunzelor.
Frunzele cu marginile arse se datorează de obicei secetei sau soarelui puternic de după-amiază, nu unei boli.
Utilizări
Inflorescențele se pot folosi ca flori tăiate. Planta atrage albine, fluturi și păsări cântătoare și este gazdă pentru fluturele Celastrina argiolus (dusky azure, în sursele englezești). Este rezistentă la căprioare și iepuri.
În Italia, lăstarii tineri se fierb scurt și apoi se gătesc cu ouă și brânză sau se pun în supe de verdețuri sălbatice. Tradițional, nativii americani din nord-vest au folosit planta ca diuretic, în cataplasme și pentru dureri în gât.
















































































