Valeriana officinalis
Caprifoliaceae
Cunoscută și ca: valeriană, valeriana, odagaci
Valeriana officinalis, numită și valeriană sau odagaci, este o plantă perenă robustă, ușor de crescut în grădină. Formează tufe înalte, cu flori parfumate care atrag polenizatorii, iar iarna rezistă fără protecție. Are nevoie de soare și de sol constant umed, iar răspândirea ei trebuie ținută sub control.
- Lumină
- Soare plină, Soare până la semiumbră
- Udare
- Moderate
- Umiditate
- Moderată
- Temperatură
- 10–24 °C, min. -30 °C
- Dificultate
- Ușor de cultivat
- Înălțime
- 0,6–1,5 m
Îngrijire pe parcursul anului
Calendar pentru climatul Continental.
Cum arată valeriana officinalis
Valeriana officinalis face parte din familia Caprifoliaceae și crește natural în Europa, de la Islanda și Portugalia până în Scandinavia și Rusia europeană, spre sud-est până în Iran, precum și în sud-vestul Asiei. În natură o găsești în pajiști umede și uscate, în păduri umede, în mlaștini și pe pajiști calcaroase.
Este o plantă erbacee perenă, cu rozetă de frunze la bază și tulpini înalte, subțiri și cave. Ajunge de obicei la 60–150 cm înălțime și 30–90 cm în lățime, iar creșterea este rapidă. Frunzele verzi, de până la 20 cm, sunt penat divizate, cu 4–9 perechi de foliole lanceolate până la liniare, și miros aromat când sunt frecate.
Din iunie până în august apar flori mici, cu cinci lobi, roz pal sau albe, grupate în inflorescențe compuse și cu parfum dulce. Fructele sunt achene mici, înaripate, purtate de vânt. Planta are un rizom scurt cu rădăcini fibroase și se răspândește prin rizomi și prin semințe.
Cultivare și îngrijire
Lumină și loc potrivit
Valeriana preferă soarele deplin și suportă și semiumbra. În umbră mai deasă tulpinile se întind și cad. Alege un loc însorit, unde poate crește liber și unde răspândirea ei nu deranjează.
Udare
Necesarul de apă este moderat, dar solul trebuie ținut constant umed, în acord cu habitatul ei natural de pajiști și zone umede. În lunile iunie, iulie și august, când planta înflorește, udă mai des.
Solul potrivit
Se adaptează la multe tipuri de sol: lutos, argilos, nisipos sau bogat în humus. Cel mai bine crește într-un lut fertil, umed și bine drenat, cu pH între 5,5 și 8.
Fertilizare
Dacă vrei să fertilizezi, momentul indicat este aprilie, la începutul sezonului de creștere. Într-un sol fertil planta nu cere mai mult.
Plantare
Valeriana se plantează ușor în sol obișnuit de grădină. Răsadurile se plantează în grădină în aprilie, mai sau septembrie. Semințele se pot semăna direct în martie, aprilie sau septembrie, iar pentru răsaduri în casă semănatul se face în februarie sau martie.
Planta poate deveni invazivă, așa că alege un loc în care extinderea ei este acceptabilă.
Tăiere
Tulpinile se taie în septembrie sau octombrie, după înflorire. Îndepărtarea florilor trecute limitează înmulțirea prin semințe.
Iernarea
Valeriana este complet rezistentă la îngheț, suportă până la aproximativ -30 °C, iar iernile obișnuite de la noi, cu minime în jur de -20 °C, nu o afectează. Partea de deasupra solului se usucă iarna și planta reia creșterea din rădăcină. Perioada de repaus ține în noiembrie, decembrie, ianuarie și februarie.
Înmulțire
Se înmulțește prin semințe, prin diviziunea tufei sau prin rizomi. Cele mai bune luni pentru înmulțire sunt martie, aprilie, septembrie și octombrie. Diviziunea regulată ține tufa în limite rezonabile.
Probleme frecvente
Tulpini care cad: cauza este umbra prea deasă. Mută planta la soare deplin sau sprijină tulpinile.
Răspândire agresivă: rizomii și autosemănarea fac planta să se extindă. Îndepărtează florile trecute și împarte tufele regulat.
Recoltare și utilizări
Rădăcina se recoltează în septembrie și octombrie. Este partea din care se obține drogul vegetal și se folosește mai ales pentru ceai. Uleiul din rădăcină și frunze se folosește ca aromatizant în produse de patiserie, înghețată și parfumuri.
Extractul din rădăcină este folosit tradițional pentru tensiune nervoasă ușoară și probleme de somn, deși dovezile sunt neconcludente.
Florile sunt bune pentru buchete tăiate și atrag albine, fluturi și sirfide. Cerbii o evită de obicei.

































































