Stejar

Majoritatea stejarilor preferă soarele din plin, deși unele specii tolerează și umbra parțială. În natură apar în păduri, la marginea pădurilor, în savană și în tufărișuri mediteraneene, de la locuri umede la locuri uscate și de la câmpie la munte.

Alege un loc deschis, cu spațiu pentru o coroană largă.

Stejarul are nevoie de cea mai multă apă în iunie, iulie și august, mai ales în perioada de după plantare. În lunile de repaus nu e nevoie de udare suplimentară.

Puieții se plantează în martie și aprilie sau în octombrie și noiembrie. Pentru că arborele crește încet și devine mare, gândește-te din start la distanța față de clădiri și de alți arbori.

Tăierea se face în perioada de repaus, în ianuarie, februarie și decembrie. Poți îndepărta ramurile uscate sau încrucișate, iar o coroană aerisită ajută și împotriva făinării.

Stejarul este rezistent la ger și rămâne afară peste iarnă. Perioada de repaus cuprinde lunile noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie și martie.

Stejarul se înmulțește din semințe sau prin altoire. Ghindele se seamănă în octombrie și noiembrie, când se coc și cad. Altoirea este rezervată de obicei formelor ornamentale sau soiurilor speciale.

Printre dăunători se numără molia procesionară a stejarului, viespile gale, afidele și diverse omizi. Dacă frunzele sunt devorate de omizi, cum este molia procesionară, supraveghează arborele și apelează la specialiști pentru combatere.

Pulberea albă pe frunze indică făinarea (oidiu). De obicei este tolerată; ajută o circulație mai bună a aerului în coroană.

Printre bolile menționate la stejar se numără moartea subită a stejarului și declinul acut al stejarului.

Ghindele se recoltează în septembrie și octombrie. Stejarul susține multă faună: peste 950 de specii de omizi, plus mamifere, păsări și ciuperci. Ghindele hrănesc gaițe, veverițe și porci. Este și un arbore prietenos cu polenizatorii.

Scoarța a fost folosită în mod tradițional pentru tăbăcitul pielii. Unele specii se cultivă și ca bonsai.